„Este greu acum. Dar sunt aici pentru mine.”

Sunt momente în care simțim că nu mai putem. Sunt acele momente in care spunem ”sunt copleșit”

Când presiunea zilei, a așteptărilor, a responsabilităților sau a propriei lupte interioare devine prea mult. Când ne tremură vocea, se pune un nod în gât și tot ce am vrea e să ne așezăm undeva în siguranță, să ne dăm voie să plângem în hohote și să ne liniștim.

Plânsul nu e slăbiciune. E o supapă blândă a sistemului nostru nervos. Este o reacție firească la o emoție intensă. O descărcare care ne poate aduce eliberare, claritate și chiar un strop de liniște. Ne poate spune: "E prea mult, ai nevoie de grijă. De pauză. De tine. De bun cu ceilalți"

În astfel de momente, putem:

Să ne punem o mână pe piept și una pe abdomen și să respirăm lent, spunându-ne: „Este greu acum. Dar sunt aici pentru mine.”

Să găsim un colț de liniște, chiar și pentru 3 minute, și să ne permitem să simțim, fără grabă.

Să scriem ce ne apasă, fără cenzură. Uneori, cuvintele au darul de a atinge ce nu se vede, dar apasă.

Să vorbim cu o persoană cu care ne simțim în siguranță. Nu pentru soluții, ci pentru prezență.

Din astfel de momente, putem descoperi că:

Avem în noi o putere tăcută: aceea de a rămâne, chiar și când e greu.

Vulnerabilitatea noastră e o punte către ceilalți.

Avem dreptul să cerem ajutor și că acest gest e, de fapt, curajos.

Când ne permitem o descărcare blândă, facem loc...pentru liniște. Pentru claritate. Pentru reconectare.

Și poate cel mai important – pentru a ne aminti că nu suntem singuri.

Dă-ți voie. Uneori, o lacrimă e primul pas către schimbare.